Mommy




În ultima vreme am dat doar peste filme în care predomina tema iubirii vindecătoare, a iubirii ca soluție la toate problemele, a iubirii care salvează. Nu vorbesc aici neapărat despre iubirea romantică, ci despre o iubire a aproapelui, o iubire care începe în momentul în care cineva încetează să se pună doar pe sine în centrul universului său și începe să adauge în acel univers și alte persoane.


Astăzi e vorba despre Mommy, o mamă care încearcă să iasă din condiția de victimă pentru a-și ajuta copilul și pentru a ajunge împreună cu el la statutul de familie. Premisele sunt rezervate, iar modul în care domeniul asistenței sociale este prezentat în acest film este iarăși unul care pune într-o lumină proastă acest sistem. Steve este un băiat cu probleme comportamentale destul de severe, motiv pentru care a fost plasat după moartea tatălui într-un centru special pentru copiii/tinerii cu astfel de probleme. Considerat “fără scăpare” de personalul centrului, mama sa, Diane Dupres, este nevoită să îl ia acasă și să încerce să se descurce.


Mommy își iubește fiul și vrea să îl ajute să se reabiliteze prin iubirea pe care i-o oferă. Va avea în ajutor o vecină, cu dificultăți de vorbire, Kyla, despre care nu știm nimic, dar fiecare poate deduce sau înțelege multe din modul în care este prezentată relația cu propria familie dar și în raport cu Diane și Steve.

Filmul evidențiază din plin faptul că atâta vreme cât tu nu ești într-o relație bună cu tine însuți/însăți, nu poți oferi dragoste necondiționată. Diane are multe momente în care focusul nu mai este pe relația părinte-copil, sau pe terapia prin iubire pe care și-a propus să o ofere, ci cade în prăpastia victimizării, în prăpastia în care ajunge să reproșeze copilului sacrificiile pe care le-a făcut. Ori copilul nu are nevoie de asta, ci de acceptare și iubire sinceră.

 Diane reprezintă tipul persoanei care iubește, și incă mult. Însă acumulează la fel de multe griji, angoase, care la un moment dat refulează și îl face pe Steve să se simtă vinovat pentru lucrurile asumate de ea, făcute de ea cu bună-știință și mai mult, din iubire părintească. Ori iubirea – în toate formele sub care se manifestă - nu poate fi transformată în reproș, e ca și cum ți-ai lua-o înapoi.


Steve e confuz, agitat, instabil. Orice deviere de la parcursul inițial îl transformă într-o fiară și reacționează în consecință. Diane se declară învinsă fără să fie sigură de acest lucru, de teama că nu îl poate împiedica să-și facă rău. Dar, nu e o înfrângere, e doar o bătălie pierdută cu sine din care își va reveni....

Pe parcusul filmului nu cred că se menționează  cuvântul familie mai mult de o dată, spre final, dar cu o încărcătură greu de suportat, care o atinge pe Diane mai mult decât orice. Până atunci era un “noi” sau “voi”  - ea și fiul ei. Acum, brusc, el reprezintă familia ei....și nu poate să-l abandoneze.

Coloana sonoră a filmului este minunată, completează perfect stările filmului. Momentele de calmitate și fericire te încarcă cu o stare nemaipomenită, însă spectatorul este mereu în așteptarea răsturnării de situație. Un cadru minunat este cel în care Steve deschide “cortina” spre lume, ca un semnal că este pregătit și își dorește să facă parte din ea.

Un film superb, cu momente amuzante, cu replici reale, cu personaje cât se poate de reale, un film care oferă autocontrolului, iubirii, dar și haosului și nesiguranței loc să se desfășoare. Vi-l recomand cu drag și sunt convinsă că va fi apreciat.

De menționat că filmul este propunerea Canadei la Oscar și a câștigat deja premiul special al juriului la Cannes.

Spor la vizionat si gustat filme!
Ana

Comentarii