Deux jours et une nuit este o gură de realitate, o portretizare a clasei de mijloc
din Belgia – sau România, sau oricare altă țară în care oamenii duc o luptă
zilnică pentru supraviețuire. Este despre redescoperirea de sine, despre forța
interioară și despre colegialitate, roluri în societate și în familie și cred
că multe altele.
Filmul e construit pe două planuri, profund umane, fiecare
poveste, fiecare dialog având rezonanță în mintea omului venit dintr-o familie
modestă, în care pe primul loc au fost bunăstarea copiilor și asigurarea
traiului zilnic – cel puțin eu m-am regăsit. Sandra, este soție și mamă,
proaspăt ieșită dintr-o depresie. Se reîntoarce la serviciu unde are parte de o
surpriză: fabrica s-a descurcat foarte bine și fără ea, astfel încât s-a decis
ca echipa din care făcea parte să fie recompensată cu o primă de 1000 de euro
iar Sandra să fie concediată. Ajutată de o colegă, Sandra reușește să obțină o
reevaluare a deciziei astfel încât are la dispoziție un weekend să își convingă
colegii să o aleagă pe ea în detrimentul primei.
Periplul ei la domiciliile colegilor îi arată mediul și
problemele de ordin social sau familial din care provin și cu care se confruntă
fiecare coleg, lupta fiecăruia pentru supraviețuire, joburile de weekend sau la
negru pe care le prestează pentru întregirea veniturilor. În situația dată, în
care prima promisă deja se transformase în planuri, făcea deja parte din
veniturile familiei, era considerată un drept câștigat, a renunța la ea era ca
și când ar fi trebuit să renunți la ceva ce le aparținea. Ori asta e cea mai
dificilă luptă de purtat. Dar, cu fiecare persoană abordată, încrederea în ea
crește, discursul capătă coerență și substanță chiar dacă ideea este
aceeași.
Sandra este destul de fragilă emoțional, nu se simte în
stare să lupte, nu i se pare drept să își pună colegii să aleagă, însă
sprijinită de soț, descoperă că este puternică, descoperă că poate lupta și
poate câștiga dacă încearcă și este sinceră, își dă seama că mereu e vorba
despre OAMENI. Soțul este omul din umbră, apare în momentele cheie, pentru a-i
da încredere și a o sprijini. Scena în care ei doi mănâncă înghețață pe o bancă
este atât de naturală, atât de frumoasă și subliniază relația lor în care nu
întotdeauna cuvintele sunt rostite, dar cu siguranță sunt simțite. În această
scenă, verighetele sunt cumva in prim-plan, tocmai pentru a veni în sprijinul
tăcerii și a uniunii lor dincolo de tot ce se întâmplă.
Sandra se regăsește, se vindecă pe sine în acest weekend,
își regăsește puterea de care are nevoie să meargă mai departe. De fapt, se
agăța de jobul de la fabrică pentru că nu era convinsă că va rezista fără el.
Însă, de fapt, ca în orice situație prin care trecem, singura constantă suntem
noi, și nici măcar, pentru că suntem în continuă transformare, eu cel de azi,
nu mai sunt același cu cel de ieri, sunt cel de ieri + suma întâmplărilor și
situațiilor de ieri.
Actrița Marion Cotillard, face un joc minunat, este atât de
naturală și reală!! Mi-a plăcut foarte, foarte mult jocul ei! Vă mai recomand
un film în care a jucat, Rust and Bone,
un film foarte frumos!
Deux jour et une nuit s-a aflat în competiție la Cannes, și
este și propunerea Belgiei la Oscar, la categoria “Cel mai bun film străin”.
De aceiași regizori (frații Jean-Pierre Dardenne și Luc
Dardenne) recomand și The kid with a bike,
un film tare frumos, care asemenea acestuia, te cam unge la suflet.
Tot ce va pot dori este spor la vizionat și gustat filme!
Cu drag,
Comentarii
Trimiteți un comentariu