Ida - un film frumos, de o oră și 20, în alb și negru care m-a lăsat cu o întrebare simplă sau complicată, depinde din ce unghi privești: ce alegi între a avea parte din TOT și a avea nimic?
Ida este orfană, crescută la mănăstire și urmează să depună jurământul pentru a se logodi cu Dumnezeu – a deveni călugăriță. La mănăstire e Anna, în viața reală o cheamă Ida. La mănăstire e catolică, în viața reală este evreică.
Ida este orfană, crescută la mănăstire și urmează să depună jurământul pentru a se logodi cu Dumnezeu – a deveni călugăriță. La mănăstire e Anna, în viața reală o cheamă Ida. La mănăstire e catolică, în viața reală este evreică.
Înainte de a deveni căIugăriță, i se propune să petreacă puțin timp cu singura sa rudă rămasă în viață, mătușa Wanda, o judecătoare cu probleme cu alcoolul, măcinată de umbrele trecutului. Fără a manifesta prea mult interes pentru lumea din afara mănăstirii, Ida află fără să-și dorească neapărat, faptul că părinții săi – evrei - au fost uciși. Dorește să le vadă mormântul și pornește împreună cu Wanda spre locul unde li s-a pierdut urma.
Ida este un personaj extraordinar de expresiv, nu are nevoie de cuvinte care să-i însoțească sau să-i explice expresiile, gesturile, reacțiile. Tot ce face este în completă armonie cu ea, nu face nimic pentru a impresiona, pentru a surprinde privitorul sau de dragul de a face. Totul e bine calculat, ai crede că o orfană crescută la mănăstire nu va ști cum să reacționeze în lumea profană, dar te surprinde. Când se îndoiește de un lucru, caută răspunsuri, încearcă și apoi decide. Dialogul cu saxofonistul este dovada că știe exact ce își dorește pentru ea însă tot ce el îi putea oferi, nu era suficient. Între a avea un TOT pe jumătate sau un TOT incert, a ales nimicul sigur, transformat in TOT.
Wanda, mătușa, este o apariție fermecătoare, o prezență puternică, prin prisma funcției pe care o ocupă, fragilă din cauza viciului, instabilă din cauza trecutului. Același lucru a ales și ea: un nimic transformat în TOT, o cale ușoară de a scăpa de zbucium și un viitor eșec: sinuciderea.
Mi-a plăcut mult înlănțuirea scenelor, imaginile tip portret ce au dominat filmul. Mi s-a părut că uneori accentul era pe decorul din spatele personajelor, fiind destul de dese momentele în care personajelor li se vede doar fața pentru a nu submina frumosul din jurul lor.
Mi-a plăcut mult înlănțuirea scenelor, imaginile tip portret ce au dominat filmul. Mi s-a părut că uneori accentul era pe decorul din spatele personajelor, fiind destul de dese momentele în care personajelor li se vede doar fața pentru a nu submina frumosul din jurul lor.
Mi-a mai plăcut modul în care apare drumul în filmul asta. La început, este cumva vederea din față, drumul se întinde în fața privitorului. Apoi drumul face parte din viața personajelor, îl vedem din interiorul mașinii, când cele două femei deja au îngropat trecutul și pot privi spre viitor. La sfârșit, drumul se vede tremurat, Ida merge parcă împotriva curentului dar e atât de determinată încât știm că asta e decizia corectă pentru ea.
Mai sunt două scene foarte frumos construite, aproape în antiteză, în momente diferite ale existenței interioare a Idei: călătoria cu autobuzul, când iese pentru prima oară de la mănăstire, moment în care lumea se desfășoară în fața ochilor săi într-un fel impresionant, dar în același timp nu e lumea ei, e un simplu privitor și călătoria înapoi spre mănăstire, când știe exact ce vrea și înfruntă lumea exterioară, este parte din ea, merge la pas prin ea, deși ce se întâmplă în interiorul ei e un mister.
Ida este întru TOTul un film ce merita văzut și apreciat, indiferent dacă vă lasă cu întrebări sau nu, măcar pentru frumusețea actului cinematografic.
Ida este întru TOTul un film ce merita văzut și apreciat, indiferent dacă vă lasă cu întrebări sau nu, măcar pentru frumusețea actului cinematografic.
Comentarii
Trimiteți un comentariu